ASTRONOMIA, EVOLUTIE SI DESCOPERIRI 

DE-A LUNGUL SECOLELOR

         

Astronomia este, în opinia generală, cea mai veche dintr ştiinţele naturii, originile acesteia întrezărindu-se în paleolitic (epoca veche a pietrei), cea dintâi etapă a istoriei omului. Etimologia denumirii atribuite acestei ştiinţe este de origine greacă, fiind compusă din substantivele „astron” (astru) şi „nomos” (ştiinţă). Obiectul de studiu al astronomiei este, în consecinţă, materia (în toate formele sale de organizare) din univers: galaxii, stele, materie interstelară, planete, sateliţi naturali şi artificiali ai planetelor, etc.

Este bine-cunoscut faptul că „motorul” dezvoltări astronomiei ca ştiinţă in-dependentă l-a constituit, încă de la origini, necesitatea orientării spaţio-temporale, a marcării precise a unor evenimente cu importanţă practică.

Fără îndoială, progresul hotărâtoraş astronomiei antice a fost determinat de civilizaţia greacă. Din păcate, textele învăţaţilor greci antici nu ne-au parvenit, însă informaţii relevante privind contribuţia decisivă a civilizaţiei greceşti, începând cu secolul al VI – lea î. Ch. în studiul astronomiei sunt consemnate cu minuţiozitate în texte târzii.

Pentru greci, toate domeniile cunoaşterii obiective încep de la Homer. Acesta îşi merită pe deplin atributul de părinte al geografiei, însă tot el ajunge primul la noţiunile de „orizont” şi „cerc arctic”. Informaţiile scrise privindaceste contribuţii sunt cuprinse în magistrala „Geografie” a lui Strabon, scrisă de către acesta în secolul 1 d.Ch. Homer remarcă stelele care nu apun niciodată şi numeşte cercurile descrise de acestea pe sfera cerească „cercuri arctice”. Între ele, Homer remarcă Ursa, cea mai strălucitoare constelaţie din cercul de stele mereu vizibile pe bolta cerească a Greciei.

Thales din Milet, unul din cei 7 înţelepţi ai Greciei, a cărui viaţă se desfă-şoară cel mai probabil între anii 624-548 î.Ch. a iniţiat la Greci studiul sistematic al naturii şi al matematicii. Întemeietor al şcolii Ioniene, Thales consideră apa ca ele-ment fundamental în Univers. Referitor la structura acestuia, Thales afirma (în opi-nia lui Strabon) că: „Pământul, centrul Universului, are forma unei farfurii întinse ce pluteşte pe apă. Deasupra lui se găseşte bolta cerului, fixă şi solidă, de care sunt prinse stelele. Apa, elementul primordial, umple la nesfârşit spaţiul de sub Pământ şi de deasupra boltei cereşti”.

Pythagoras (581-500 î.Ch.) întemeietorul celei mai importante şcoli filozo-fice a Greciei antice, s-a născut în Samos. A fost matematician celebru, creator al acusticii, dar şi autor al unui număr important de descoperiri astronomice. Acesta a depăşit pe înaintaşii săi considerând, primul, că „Pământul are formă sferică, ca şi ceilalţi aştri”. De asemenea, Pythagoras contrazice primul, în mod direct, concepţia geocentrică. Pământul nu mai stă în centrul Universului, ci îşi ocupă locul său lipsit de privilegii între ceilalţi aştri. Împreună cu discipolii săi cei mai importanţi (Philolaos, Ecphantos, Heracleides Ponticul şi Aristarchos). Pythagoras a observat că Soarele parcurge drumul său zilnic de la est către vest şi simultan se înalţă (înce-pând cu solstiţiul de vară), relevând două mişcări aparent distincte, diurnă şi anuală. În mod special trebuie remarcat faptul că Ecphantos, unul dintre cei mai tineri pythagoreici, a ajuns primul la ideea mişcării Pământului în jurul axei sale. Heracleides Ponticul a remarcat o anumită dependenţă a planetelor Mercur şi Venus faţă de Soare, iar mai târziu, în secolul III, Aristarchosdin Samos a arătat primul că Soarele este incomparabil mai mare decât Pământul. Un alt fapt important precizat de Strabon este acela că Pytheas Messaliotula fost primulcare a identificat pe cer locul Polului şi a definit cercul polar.

Un alt mare erudit al antichităţii, Erathostenes, născut în colonia greacă Cyrene (aflată pe teritoriul de nord al Libiei) în jurul anului 284 î.Ch. este acela care a evluat pentru prima dată în mod ştiinţific circumferinţa Pământului. Un alt mare geometru, Apoloniu din Pergam (250-180 î.Ch.) , introduce pentru prima dată epiciclurile şi deferenţii  pentru a explica mişcarea anuală aparentă a planetelor, intens folosite în secolele următoare.

Cel mai mare astronom al antichităţii, Hipparchos s-a născut în 190 î.Ch. în Niceea Bythiniei şi a trăit în insula Rodos. Deşi s-a menţinut în cadrul rigid al sistemului geometric, Hipparchos a  calculat (folosind epiciclurile şi derenţii) table destul de precise ale mişcării Soarelui şi Lunii, fiind în măsură să ofere predicţii precise ale eclipselor. El este, conform datelor cunoscute până acum, descoperitorul fenomenului de precesie şi autorul unui catalog stelar cuprinzând 1080 de stele. Claudiu Ptolomeu (90-160 d.Ch.) încheie seria marilor astronomi ai Greciei antice, autor al monumentalei „Megale sintaxis” care preia şi dezvoltă cele mai importante rezultate ale predecesorilor săi, în special ale lui Hipparch. Tot acesta, studiază pentru prima dată refracţia astronomică a luminii provenite de la aştrii.

Cinsprezece secole mai târziu, Nicolai Copernic (1473-1543) a publicat în anul morţii sale monumentala: „De revolutionibus orbium coelestium”, precedată de o variantă în manuscris mult mai restrânsă (intitulată „Comentariolus”) în care a fundamentat sistemulheliocentric al lumii, chiar dacă unele inexactităţi erau menţinute (Soarele este centrul Universului, orbitele planetelor sunt circulare iar vitezele acestora sunt constante). La 7 ianuarie 1610, Galileo Galileidescopera cei patru sateliţi giganţi ai lui Jupiter (care îi poartă şi numele) şi în aceaşi perioadă Johannes Kepler descoperă pe baza datelor observaţionale puse la dispoziţie de Tycho Brahe adevăratele legi de mişcare ale planetelor, pe baza cărora Isaac Newton descoperă cauza acestor mişcări , formulând Legea atracţiei universale.

Secolele XVII şi XVIII sunt marcate de o evoluţie spectaculoasă a instrumentelor astronomice şi a tehnicilor de observare. Demne de remarcat pentru evoluţia navigaţieiastronomice sunt construcţia sextantului (1730), al cărui principiu fusese remarcat încă de Newton şi construcţia primului cronometru în 1761, care menţinea timpul mijlociu la Greenwich, cu o precizie de 0,1 secunde, permiţând navigatorilor determinareadeterminarea cu o precizie corelată a longitudinii geografice (ca diferenţă între timpul locului şi timpul la Greenwich). La începutul secolului al XIX – lea, Gauss elaborează metoda analitică de determinare simultană a latitudinii şi longitudinii, pentru ca cu şase decenii mai târziu Marq de Sant-Hillaire să elaboreze (având ca predecesori străluciţi pe Summer şi Achimov) teoria dreptei de înălţime baza astronomiei nautice moderne. Toate aceste geniale desco-periri, şi multe altele care nu au fost amintite, pun astăzi la dispoziţia navigatorilor instrumente precise de determinare continuuă şi precisă a poziţiei navei. Dintre aces-tea, sistemul global de poziţionare prin satelit  GPS oferă un model perfect de aplicare a principiilor clasicee de poziţionare din astronomia secolului al XVIII – lea la ultra – tehnologia  secolului XXI.